Avem de-a face in Intermezzo cu un duel agonic intre doua monstruozitati, cea a femeii si cea a barbatului; prima este devenire, se construieste in contact cu alteritatea – mai precis, cu barbatii –, a doua se prezinta a fi matura din fasa, este de natura patologica, consecventa cu sine, in sensul seducatorului kierkegaardian, cel pentru care seductia este pur act autotelic: «Nu imi face placere, dar o posed din orgoliu; in geamatul ei fericit e atita candoare, atita viata, ca stau la pinda cu toate simturile mele sa prind cit mai mult din secretele fiintei ei ce susura, susulta, soptesc, se zbenguie, se joaca, se alinta, libere numai in act. Placerea mea maxima este sa asist la placerea ei, sa simt resortul intim ce o face sa se zguduie convulsiv ca si cum ar fi prinsa de ceva nepamintean si in aceasta ipostaza devin mai puternic, imi descopar o forta, o energie de stapin absolut. Sint Dumnezeu in negativ».