in Dilemateca

In lipsa referintei temporale (introduse in titlu ca urmare a interventiei traducatorilor si editorilor straini), referinta ce determina o schimbare a centrului de greutate al intregii carti de pe dimensiunea spatiu pe dimensiunea timp, sentimentul de stranietate cultivat de Appelfeld este inca si mai puternic. Si asta pentru ca personajele sale sint absolut autentice in inocenta lor; aceasta izolare fortata care, in lumina cruda a realitatii Holocaustului, apare ca o prefigurare a ghetourilor si a lagarelor de exterminare, este rezultatul adeziunii voluntare la normele societatii, un indiciu al apartenentei. Chiar si atunci cind amenintarea abia ghicita devine concreta, substanta sentimentului unui pericol real face ca masurile luate de autoritati sa fie interpretate complet pe dos, iar inchisoarea sa apara, in imaginatia viitoarelor victime, ca un parc de distractii. «Solutia finala» se infatiseaza ca atare abia in ultimile rinduri ale romanului sub forma unei remarci a personajului principal: «Daca vagoanele sint atit de infioratoare inseamna ca nu avem de facut un drum prea lung». Iar in aceste cuvinte se afla cheia intregii carti, ca si a operei lui Appelfeld in ansamblul ei: refuzul personajelor de a accepta realitatea Holocaustului nu se datoreaza unei «orbiri istorice», nici tentatiei evazioniste sau naivitatii, ci faptului ca o asemenea realitate este prin ea insasi de neacceptat.