Gandul

Cind am vazut prima data Fight Club m-am intrebat, la fel ca toata lumea, cine dracu e Chuck Palahniuk. Dupa aia Polirom i-a tradus trei carti (Fight Club, Sufocare si Jurnal). Prima mi-a placut – poate nu la fel de mult ca filmul care o ecraniza, dar suficient de mult ca sa zic ca-s fan. Dupa a doua m-am bosumflat si am zis «mersi, nu mai servesc». Dupa ce am servit-o si pe a treia, m-am enervat ca am servit-o. Numiti-ma Ishmael sau cum va mai trece prin cap si dati-mi sa maninc untura de balena – dar nu am rabdat sa nu o citesc si pe a patra. Se numeste Bintuitii si sa spun ca mi-a placut ar insemna sa comit un eufemism. In acest roman, Palahniuk e mai gretos decit doua degete in git; mai direct decit un unspe metri; mai insinuant decit o moasa comunala; mai dement decit radacina patrata a lui 2 si, inainte de toate, mai in forma decit oricare alt Palahniuk.