Dilemateca

Nu trebuie sa fii fan al scriitoarei belgiene si sa-i fi citit toate cartile, pentru a-ti da seama de reteta cea buna. Romane in general scurte, cu dezvoltare epica maxima pe unul sau doua planuri maximum, cu atmosfera suprarealista si constructie bazata pe climax. La fel este Cosmetica dusmanului, un roman negru, cu o miza mai mult logica decit literara. intr-un aeroport aglomerat, un pasager este acostat de catre un personaj dubios, de a carui logoree nu mai scapa ore bune. Misteriosul guraliv povesteste ceva odios. Si anume ca a iubit o femeie pe care a violat-o si a omorit-o. Interlocutorul realizeaza tirziu ca este vorba despre defuncta sotie, iar dialogul evolueaza precipitat catre deznodamint: criminalul vrea sa fie ucis de catre cel caruia i-a omorit femeia, acesta refuza; in final, provocat pina la limita insuportabilitatii, cedeaza si il da pe ucigas cu capul de pereti. Dar rezervele de surpriza ale autoarei nu s-au epuizat: in ultimele rinduri ale cartii aflam ca victima si calaul sint unul si acelasi. Povestioara se dovedeste, paroxistic, o perfecta, silogistica dezvoltare a nebuniei culminate cu suicid. Pentru ca, intr-adevar, cartea are dimensiunile si structura unei nuvele, iar meritul uimitor este putinta de concentrare maxima. Impresia cea mai puternica ramasa dupa lectura este ca oroarea are o <> proprie, tesuta dialogic perfect, iar cartea pare niscuta dintr-o transa. Fara sa fie facila, cartea se citeste rapid. Fara sa caute adincimi metafizice, cartulia are pe alocuri pasaje eseistice geniale. De citit la metrou, la birou si la... cosmetica.