Intreg volumul se scalda in aceleasi fraze delicioase purtind marca D.C.M. cu care ne-a incintat si in tomul despre Memorialistica. Diferenta sta in arderea mica a stilului exuberant de aici, semn ca autorul se misca greoi, oarecum fortat, intr-un teritoriu care nu-l multumeste si fata de care se simte instrainat. Ca nu rezista sugubatul nostru scriitorinc relationarilor cu non-fictiunea e un fapt stiut. Ispita memorialisticii e prea mare.Vom sesiza, de aceea, dispuse ca niste supape de supravietuire, numeroase trimiteri catre generatia 27 si spre jurnale. D.C.M. e un nostalgic dupa desantul optzecist, devenit deja reper personal si pentru prefacerile prozastice de dupa Revolutie. Spera ca debutantii postdecembristi sa fie primiti cu bratele deschise, cind colo receptarea a fost mai degraba precauta, astfel, <>, spune resemnat undeva. Ar vrea sa creada ca exista un desant 98, ori cite unul in orice an cu aparitii placute si promitatoare.
