Cu Cornul Inorogului, Bogdan Crețu reușește să ne convingă că, dincolo de cunoscuta-i activitate de critic și istoric literar, are și o autentică „v nă“ de romancier. Scriitorul abordează aici formula – mai puțin cultivată în ultima vreme – a romanului de „idei“; lipsit de ambiții balzaciene și de interes pentru fresca socială, el e preocupat de condiția scriitorului, de raportul dintre existență și scrierea ei și de ceea ce un teoretician al textualismului ca Marin Mincu numea odinioară „autenticitate în scriitură“. În consecință, cartea lui Bogdan Crețu readuce în prim-plan un personaj pe cale de dispariție din romanul ultimelor două decenii: intelectualul care își pune întrebări asupra sensurilor mai ad nci ale existenței și ale literaturii, caută soluții de viață și privește scrisul ca pe unul dintre actele omenești fundamentale, socotindu-l înscris în biologia profundă a ființei umane.
