Observația simplă, atentă, plină de delicatețe, realizată într-un timp al întoarcerii (forțate) către sine se regăsește în cartea „Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib”, scrisă de Veronica D. Niculescu și publicată la editura Polirom. Urm nd o traiectorie aparent simplă: un pescăruș contemplat printr-o fereastră în Bucureștiul pandemiei, autoarea realizează, în fapt, o scriere gingașă, cu delicatețe despre imediat, despre cotidian, despre bucuria fragilă și fragilitatea bucuriei. A reînt lnirii, a aproapelui, de care, adesea, o fereastră ne desparte. Sau ne apropie. O privire către păsări, despre ceea ce putem învăța din reacțiile și comportamentul lor față de ceilalți. Privirea neobosită analizează, se miră, dar privește lumea exterioară (ce imagine plină de semnificații ale ferestrei!) pe care, cum ararerori reușim să facem, nu dorește să o schimbe. O carte a atenției, a privirii. A privirii către lume: frumusețea lumii prin ochii unui pescăruș. Nimic mai mult. Nimic superficial. Ciclul vieții care revine, ca într-un carusel, de la capăt: colonia de pescăruși, liniștea și gălăgia lor. (…) Pescărușul de la geam, Jurnalul unui cuib de Veronica D. Niculescu nu este o carte dedicată copiilor. Motivul este simplu: ei nu au uitat să se bucure de natural, de simplitate, de fragilitate și, mai mult de at t, copiii nu doresc să schimbe lumea ce îi înconjoară. Doar ochii privitorului par ochii unui narator redevenit astfel copil, în sens invers, căci știe multe, dar a învățat să nu aibă orgoliul de a schimba nimic. Cuv ntul ce răm ne la final (după un oftat și-o privire sfioasă pe fereastră ce dă spre bulevard, poate, poate va apărea vreun pescăruș) este curajul de a scrie, de a privi, în fond, curajul de a se lăsa privit prin și de Cuv nt.
