în Observator cultural, nr. 1112

Big Sur este scris dintr-o suflare (în zece zile, se zice, dar cine știe întreg adevărul dacă vine vorba despre scriitori?), după o experiență personală, în care bețivanul și chefliul Jack umblă să fugă de el însuși, refugiindu-se în mijlocul unei naturi mirobolante. Degeaba. Se sucește și se înv rtește mereu în jurul propriei memorii, al imediatului ce-l împresoară, unde se războ­ieș­te cu toată lumea și cu el însuși, și în care prieteni și iubite, amintiri și lecturi, vise și fantasme se întrețes cu sticle de whisky și m ncăruri mexicane. E viața suportabilă? Cine e responsabil de viețile noastre, cine e de vină dacă treburile merg prost și nu-ți mai găsești nici o justificare? Nu e vorba doar despre alcool, sex, solitudine, tristețe, ur t, fericire, noapte, zi…, dar despre ce? E viața suportabilă? Nu vrea să răspundă nimeni. Da, uneori. Merită a fi trăită? Altă prostie, mai bine taci. Depinde de stare, de luna de pe cer, de c t de bine ai dormit sau te-ai plimbat cu și fără prieteni. Avem parte de o proză plină de lirism, care se exprimă direct și în poemele din coada cărții, în ciclul Mare. Sunete ale Oceanului Pacific la Big Sur. O carte ca o pată de culoare în cenușiul lăsat de imaginile cu blocurile arse din Ucraina. Mereu avem nevoie de oameni ca Jack Kerouac, care nici ei nu știu ce vor. Pur și simplu trăiesc. Nu e puțin lucru.