în revista Ateneu, nr. 633

(…) prozator și nu biograf – așa se ipostaziază Bogdan Crețu, propun du-și să intre în pielea lui Nichita, spre a ne livra nu o simplă poveste, ci Povestea, adică unica narațiune despre autorul Nodurilor și semnelor. Miză mare, în condițiile unui personaj intrat în legendă, care a trăit nu pentru poezie, ci în și prin poezie. Un Nichita personal, asta ne propune această reconstituire ficțională care se vrea fără rest și care vizează cobor rea în tenebrele unui suflet chinuit, cum a fost cel al poetului. Iar pentru a fi mai convingător, Crețu strecoară și o poveste despre facerea acestei cărți, pe care o plasează în preistoria personală, mai exact în copilărie, c nd a fost frapat să descopere versurile lui Nichita, devenit unul dintre poeții săi preferați. Carevasăzică, Nichita. Poetul ca și soldatul e (și) o datorie, nu doar un pariu. O datorie am nată, p nă peste marginile iertării, și îndeplinită abia acum, dar nu sub forma unei monografii standard, cu morgă academică și tot tac mul, ci ficțional, într-un roman de critic, prin care, de fapt, Bogdan Crețu trage din nou de timp, așa cum recunoaște în aceeași explicație-postfață. (…) prin acest roman, Bogdan Crețu face muncă de restaurator pasionat, supun ndu-l pe Nichita unui tratament ficționaliza(n)t, menit să-i redea poetului înfățișarea originară. El înlătură straturile lucios-kitschoase care i-au fost aplicate, reconstituindu-i, cu talent, chipul adevărat. Rezultatul? Cel mai credibil Nichita pe care îl știu p nă acum.