în Observator cultural, nr. 1111

Un secol de ceață nu e, cum ar putea să pară, încă un roman despre comunism. Chiar dacă, în prima lui parte, documentează migălos șocul pe care-l resimte comunitatea bucovinenilor odată cu schimbarea de regim de după Al Doilea Război Mondial, mi­za cărții e de a reface desenul, de a face vizibilă continuitatea dintre trecut și prezent. Sunt două posibile romane în carte: unul al mamei, al traumei deportării, al pierderii păm ntului, al fricii sociale care devine teroare, al dezumanizării, și altul al fiului – nevoit și el să cunoască gustul amar al rupturii de rădăcini, într-un Paris orbit, sedus de utopia comunistă care a schilodit viețile a milioane de oameni în răsăritul Europei. Din această stupoare pornește, de fapt, construcția romanescă: de unde at ta neînțelegere? De ce oamenii cred mai mult în ficțiunile pe care le produc, în special în cele ideologice, dec t în realitatea brutală? De ce credința în utopia comunistă at rnă mai greu dec t zecile de milioane de victime pe care diferitele regimuri comuniste le-au produs? Cum e posibil ca, la capătul unui secol care a cunoscut două mari totalitarisme criminale (nazismul și comunismul), să mai funcționeze naivitatea? Cum e posibil să mai putem scuza un regim care a lăsat în urmă milioane de victime, ucise premeditat, sistematic, în numele unei purități ideologice și al unui viitor iluzoriu? (…) Un secol de ceață e o carte care neliniș­tește, care cere o replică. Poate st rni adeziuni, ca și detașări. Important e că te activează, că nu te lasă cum te-a înt lnit. Citită sub apăsarea tensiunii pe care războiul din Ucraina a pus-o peste noi, cartea e de o actualitate care ne va st rni luciditatea. S-a încheiat secolul de ceață? Să nu ne grăbim cu răspunsul…