în revista Ramuri, nr. 3/2022

Romanul este ilustrarea unei stări emoţionale evolutive, de la căutarea unui „loc refugiu” la Big Sur, la identificarea unui „loc salvator” de la disperarea stării de beţie. „… totul este un cerc de anxietate ţicnit, pivotant, automat, fără sens, înainte şi înapoi, cercuri-cercuri, p nă c nd ei devin at t de tulburaţi de plecările mele tot mai tăcute şi venirile mele tot mai sinistre….” (p. 194). În această lume a beatnicilor, „răsăritul e lucrul cel mai groaznic (…). Dar mai rea ca răsăritul e dimineaţa, cu soarele strălucitor nefăc nd altceva dec t să-mi STRĂLUMINEZE TĂIOS durerea, făc nd-o mai lucitoare, mai fierbinte, mai înnebunitoare, mai exasperantă” (p. 208). E o luptă cu sine pentru a depăşi starea de dependenţă, ieşirea din delirium tremens. Finalul romanului este considerat un apogeu liric, un poem construit pe percepţii antagonice, în vers alb, cu accente delirante şi cu imagini plastice remarcabile. (…) Jack Kerouac reprezintă cu succes întreaga mişcare beat, reuşind să scrie cu sinceritatea autobiograficului Legenda Duluoz, o ilustrare a „timpului rostitor” al crizei existenţiale.