Andrei Șerban e unul dintre cei cărora le datorez ore memorabile, înalte, din viața mea de amator de teatru silit să se confrunte cu un cotidian aplatizant. De aceea, pe l ngă spectacolele, c te i le-am putut vedea la București, i-am citit și scrierile despre sine: O autobiografie, publicată tot la Polirom mai demult, și cartea pe care v-o recomand acum, scrisă c t a stat în recluziunea pandemiei. Teatrul înseamnă pentru regizorul Andrei Șerban „împreună cu ceilalți”, o lume în mijlocul căreia și-a trăit intens profesia. Obligat la „distanțare” și izolare, a găsit în scris soluția de a nu fi singur: „microbul teatrului e activ în afară, ca să comunic cu actorii și publicul, pe c nd scriind am mers spre interior. De unul singur am căutat mijlocul cel mai eficace ca să mă liniștesc, să-mi controlez agitația ca să pot fi în contact cu personajele remarcabile pe care am încercat să le readuc la viață în carte”. Majoritatea artiștilor, puțin spus remarcabili, de a căror apropiere și prețuire a avut parte au murit, iar portretele lor se constituie într-un Pantheon personal. De fapt, Andrei Șerban vorbește despre sine în relație cu cei ce l-au ajutat să evolueze creativ – mentori, călăuze, sprijinitori – sau cu cei cu care a lucrat – actori, c ntăreți de operă, coregrafi, muzicieni, scenografi.
