în vol. „Miracol şi catastrofă”, Ed. Cartier, 2021

Nu aș numi poziția lui Mircea Eliade „greșeală”. N-a făcut-o nici el: acea „felix culpa” afirma ceva important pentru el, nu regreta. Despre ce „fericire” e vorba? A tinereții, a solidarității” cu mișcarea legionară? După înfr ngerea fascismului, ce „fericire” a putut Eliade să găsească în acea fraternitate a morții? El s-a m ndrit cu ideologia tinereții lui. S-au zvonit multe lucruri despre el, unele pur absurde, dar altele mai credibile, cum că ținea legătura cu legionari stabiliți în Chicago şi Toronto, legionari de care s-a apropiat şi Securitatea rom nă în perioada național-ceaușistă şi după execuția lui Ceaușescu. Poate că aveau ceva de învățat securiștii rom ni de la legionari, dar de la Eliade ce voiau? Cu titlu de ipoteză, aș răspunde: un cap simbolic. Cartea lui Ted Anton despre I.P. Culianu spune destule, adevărate sau nu, nu știu. Partea a doua a acestei întrebări este complicată. Zigu Ornea și Andrei Oișteanu servesc enorm g ndirea rom nească prin pozițiile lor. Să fim foarte clari aici: Ornea și Oișteanu sunt am ndoi evrei și rom ni: prin ei (ca, de altfel, şi prin mine), valorile vii ale Rom niei supraviețuiesc criticii ușor de făcut (şi greu de negat) că g ndirea rom nească a înghețat pe undeva între Eliade și Noica. Sau chiar mai rău, între Vlad Țepeș şi Vadim Tudor. În cercurile liberale americane, de pildă, se vorbește despre antisemitismul intelectual rom n ca despre un fait-accompli, un punct de vedere cu care nu sunt de acord şi pe care-l combat cum și c nd pot.