în Cațavencii

În cărțile ei, Aurora Liiceanu a scris de multe ori despre singurătate și despre nefericire. Niciodată însă ca subiect central. Ca și cum s-ar fi pregătit îndelung pentru marele asalt din Totdeauna singură, carte scrisă în timpul pandemiei, pentru care a făcut un uriaș efort de documentare. Totdeauna singură e mult mai aproape de eseu dec t majoritatea volumelor ei dinainte. Deși aici e prima dată c nd Aurora Liiceanu spune „îmi asum subiectivitatea celor scrise și mai ales umplerea unor goluri și dorința de a divaga cu elemente ficționale“. De ce? A.L. citează din unul dintre scriitorii ei favoriți, Julian Barnes: „Ficțiunea, mai mult dec t orice altă formă scrisă, explică și lărgește viața“. Cartea are două protagoniste, pe scriitoarea Catherine Pozzi, care a trăit în urmă cu aproape o sută de ani și a fost timp de opt ani amanta secretă și confidenta lui Paul Valéry, și pe o anume Claudia, contemporană cu noi, trecută și prin pandemie, al cărei adevărat nume e firește altul. (…) viața celor două ar cere fiecare în parte c te un roman. Aurora Liiceanu nu vrea să treacă dincolo de reduta eseului psihologic. Un eseu și sclipitor, și tulburător, cu final deschis: „Și ea îl așteaptă…“.