Proza lui Nichita Danilov din Simfonia mută, încărcată de o simbolistică religioasă, ortodoxă, care, uneori, pleacă din superstiții și sf rșește în analize complicate ale păcatului, credinței în moaște etc. sau în lungi pasaje eseistice, în orizontul filosofiei și demonologiei, poartă cu sine un pachet cultural voluminos de unde se revendică, parțial, firește, irig nd imaginarul prodigios, sursa principală a prozelor: simboliștii francezi ai secolului XIX, Poe, Melville, pictori suprarealiști, Dali, de Chirico, Chagall, Van Gogh și, mai ales, Munch cu Strigătul său, pictorii orbi din Colecționarul de suflete, pict nd „peisaje după natură oarbă“, analize psihologice, logice, inserții onirice, psihanalitice – un întreg ansamblu de comentarii care ecranează, adesea, planurile epice din Simfonia mută. (...) O succesiune cinematografică de imagini suprarealiste, în registrul simbolismului, expresionismului, realismului magic, în cheia unor poeme futuriste în maniera lui Marinetti, într-o competiție a bizareriilor, fantoșelor din teatrul absurdului și, mai cu seamă, a semnelor amenințătoare venind din prezența lumii de dincolo care „se revarsă uneori peste cei de aici“ – aceasta este Simfonia mută a lui Nichita Danilov, un prozator „nebun“ după pictură, precum bătr nul Hokusai, care transferă tablourile, „ceasurile curgătoare“ ale lui Dali, în celulele corpului și în ADN-ul cuv ntului.
