pe optmotive.ro

Scriam în urmă cu doi ani despre Arșița că lui Cosmin Perța îi iese admirabil tehnica detaliului rece, pe care o regăsim acum și⁠-⁠n Dispariția. Propozițiile sunt epurate de retorică, dar nu și de tragic. Asta le dă o superlimpezime la contactul cu natura și geografia, bunăoară. Anii de forjat inteligența epică în poezie, pe distanțe scurte și concentrate, își spun aici cuv ntul. Cosmin Perța știe cum să obțină tensiune narativă și stranietate fără eforturi descriptive, fără sudori barochizante, plas nd doar puncte de iluminare. O abilitate stilistică care m⁠-⁠a fascinat mereu în proza lui. E chiar inconfundabil pe felia asta. Iar aparentul său miniaturalism narativ nu lasă niciodată stilul indirect liber să devină un asamblaj psihologic, ci îl folosește cu moderație niponă, strict c t să mențină personajele într⁠-⁠o autonomie exotico⁠-⁠fantomatică. Senzația mea este că personajele contează mai puțin per se, funcțion nd mai degrabă ca ecografii senzoriale, ecografiile unor reverii telurice și angoase escatologice. Ar mai fi de subliniat și⁠-⁠o candoare: candoarea etnografică cu care se mișcă printre ecosisteme și combină rezonanțele văilor, p raielor și pădurilor – o altă transfuzie de microcosmos din poezia sa. Prozator cu spectaculoase instincte orfice, Cosmin Perța demonstrează (încă o dată) prin Dispariția că este unul dintre cei mai interesanți și iscusiți exploratori de zone crepusculare din literatura noastră contemporană.