În Ramuri (Craiova), vol. 12

În noua sa carte, Andrei Oişteanu s-a sprijinit pe o bibliografie vastă, de la cronici medievale p nă la publicistică de actualitate. Naturaleţea este admirabilă, povestea pare să crească firesc, dar ar fi o naivitate să credem că „asta este istoria”. Nu trebuie să scăpăm nicio clipă din vedere că istoricul are „p inea şi cuţitul”, că, în funcţie de ce şi cum alege el, în funcţie de cum focalizează, luminează, mon­tează, istoriile pot arăta într-un fel sau altul. De multe ori, în istoriografie, „evoluţia istorică” apare ca o înşiruire cronologică de tablouri statice, între care sunt mai degrabă presupuse dec t ilustrate legăturile de cauza­litate. Oişteanu a reuşit să treacă de acest nivel, asambl nd informaţiile şi, fatal­mente, speculaţiile astfel înc t să creeze un angrenaj de roţi dinţate care se înv rtesc. Vedem astfel că, aşa cum a precizat autorul, apropo de dihotomia st nga-dreapta, termeni „aparent invarianţi” s-au „modificat în timp at t de mult, înc t uneori au devenit propriul lor contrariu”. Aici, nu-mi pot reprima o observaţie: aşa cum, în secolul al XIX-lea, înlocuirea „vestmintelor largi şi flotante”, turceşti, cu „hainele nemţeşti” a vindecat la rom ni „tr ndăvia corpului”, făc nd trecerea de la „statismul oriental” la „mobilismul occidental”, un secol şi jumătate mai t rziu, în cultura hip hop, tocmai şalvarii, tricourile şi bluzoanele largi au favorizat spectaculoasele dansuri freestyle şi libertăţile de exprimare din muzica rap. Ca o ironie a istoriei, se înt mpla cam în vremea c nd Oişteanu scria: „Dacă tinerii rom ni au ajuns să danseze pe manele în discoteci, s-ar părea că războiul cu otomanii este pierdut”.