în revista Orizont, nr.1/2022

Cea mai recentă carte semnată de regizorul Andrei Șerban se constituie din adevărate exerciții de admirație. Portretele care compun „galeria” interioară de expoziție se succed unul după altul și ne dau șansa să răsfoim, ca în paginile unui album, imagini în mișcare cu nume mari, care au scris istorie. Andrei Șerban vorbește despre acestea dintr‑o dublă perspectivă: a celui care admiră, dar și a apropiatului – colaborator sau prieten. Exercițiul mi se pare din ce în ce mai rar înt lnit, pentru că nici în intenție, și cu at t mai puțin în realizare, astăzi nu pare că mai avem disponibilitatea de a-i privi pe ceilalți, de a le arăta gratitudinea pe care le-o purtăm sau, mai mult, de a le identifica urmele în propriul parcurs. (…) Scrisul are candoare, bl ndețe și admirație, dar nu și emfază. Este o carte care vorbește despre oameni care au făcut istorie, despre artiști care au rescris convenții sau le-au ignorat. Dar este și o mărturie despre cum se poate să fii împreună cu ceilalți – ceea ce teatrul face atunci c nd e autentic. În plus, ca mici timbre valoroase – nu de închis într‑un clasor, ci de pus în largă circulație – se impregnează cu integritate, solidaritate, dorința de a-l ajuta pe celălalt, chestionarea, justețea, respect, autenticitate, transformare și empatie. Este un univers în care exemplarul încă mai există, în care calitățile sunt prețuite și contemplate; în care se redesenează raportul dintre umilință și orgoliu, recunoștință și învățare. (…) Niciodată singur este și despre nevoia de repere, de busole, de ghizi și despre înt lnirile care ne formează, prin oamenii și experiențele care ne hrănesc spiritual.