Mi-a plăcut mult că Lavinia Braniște și-a dat voie să analizeze pe larg zone tulburi din relații, fără ca personajul principal feminin să ia asupra ei tot răul lumii, să se declare vinovată de toate greșelile și defectele și, prin urmare, nedemnă de afecțiune. Aici e vorba despe povestea unei femei tinere care începe să înțeleagă că nimic nu e în neregulă cu ea, sau nu ceva major, ci că modul de relaționare al multor parteneri e plin de îndreptățire, ego și infantilism. Mai mult, că aceste tare sunt adesea scuzate și acceptate de grupuri și comunități și că așa se propagă mai departe, ca parte din ce înseamnă să fii bărbat. Sau că unii bărbați pur și simplu fac rău. (…)
