În poezia lui Dan Sociu, banalitatea devine sursă de inspiraţie, fiindcă este la îndemînă şi ocupă cea mai mare parte din viaţă. Sunt mulţi poeţi care au descoperit secretul acesta al nimicurilor importante, mă gîndesc acum la Mihai Ursachi: „Un om din Tecuci avea un motor/ dar nu i-a folosit la nimic“. Nici măcar la urcatul şi coborîtul dealului dinspre Deleni spre Văleni. Cei din vale sunt delenii, cei din deal sunt delenii, ar fi absurd să nu fie aşa. Banalitatea frizează absurdul, păstrînd, în felul acesta, pe talerul imaginar al fiecărui moment echilibrul dintre melancolie şi energia lucrurilor mărunte care te fac să pari porc şi sentimental, înţelept şi rău. Contează şi cu ai cui ochi te uiţi în oglindă.
