Cartea este un puzzle uriaș și deconcertant pe măsură ce piesele compun ansamblul. Binele și răul ies din corsetul conceptual și se plămădesc din gesturi, fapte, atitudini individuale, sub presiunea unor evenimente ce nu-ți îngăduiau să ocolești opțiunea, de cele mai multe ori în proximitatea pericolului morții. Ceea ce afli nu este destinat firilor sensibile, anume faptul că răul a însemnate adesea, acolo și atunci, trădarea fratelui, jefuirea vecinului, turnarea prietenului, defenestrarea copiilor și uciderea lor prin izbirea de ziduri, colaborarea cu naziștii din dorința de-a supraviețui o zi în plus, indiferent de mijloace. Omenia, ca trăire ce asigură beteala unui țesut sau a unei pînze comunitare, s-a atrofiat treptat, pînă la extincție. Barbaria a invadat spațiul social, a proliferat ca morală de substitut, cu norme și valori complet răsturnate. Voința de-a trăi a suspendat orice considerent de conștiință. (…) Clasicistul transformat în cercetător nu caută un adevăr mai sus de orice suspiciune, știind că șoaptele ce vin din abis sunt misterioase și adesea ininteligibile. Mărturiile se contrazic, ipotezele se modifică din mers, realitatea își multiplică fețele cam ca siluetele proiectate pe peretele peșterii din mitul lui Platon. Jocul este fascinant, sugerînd că trecutul este supus hazardului precum viața noastră cotidiană.
