în Rom nia literară, nr. 51-52

(…) Un secol de ceață este o alegorie dialectică despre justificarea discursului intelectualilor europeni față cu incriminarea comunismului. Pe fundațiile unei biografii-pretext, în această agora a istoriei veacului, romanul alunecă înăuntrul structurii sale labirintice: discursul absoarbe autoficțiunea și romanele epistolar, de idei și documentar, istoric și jurnalistic. Din puzzle-ul romanului „imperfect“, cum intenționat îl definește Autorul, rezultă un metaroman distopic sabotat de propria poetică. Ștafeta instanțelor textului devine ea însăși hazard: protagoniștii citesc live romanul-care se-scrie și își asumă statutul de co-autori și personaje. Nu oricum, ci deodată cu limpezirea rațională a istoriei și cu încețoșarea magică a lumii: Profetul, noul Zarathustra, e Omul-ceață, cel care, prin singurul său ucenic, Georgică Zub – omul străzilor pariziene –, anunță, prin artă, ca în toate curentele notabile, sf rșitul istoriei. Progresia contrapunctică a limpezirii-încețoșării are poezia ei apocaliptică. La fel cum revelațiile că orice utopie care nu te pune în pericol e falsă și că marxismul a fost aplicat dadaist se dizolvă tot în alt poem suprarealist. Ca cele din urmă romane, și acesta e o sumă a întregii opere – una mereu nuanțată și adăugită, ce poate fi citită drept autentică istorie alternativă. O spectacologie autobiografică este Un secol de ceață, parabola exasperării continue, în care Vișniec exorcizează tarele veacului prin infernul istoriei trăite cu senzația că genealogia devine una a întregii umanități. Autobiografie dantescă și proces al comunismului dincolo de istorie și contrafactual.