Eugen Negrici distinge două impulsuri fundamentale ce stau la temelia conştiinţei culturale autohtone, cel protector şi cel compensator, cu repercusiuni evidente asupra statutului literaturii şi al literaţilor – dintre care supralicitarea, pioşenia admirativă, tabuizarea sunt cele mai pregnante –, dar şi asupra reprezentării trecutului literaturii: mimarea normalităţii, obsesia sincronizării cu orice preţ şi, la fel de puternică, obsesia vechimii, a înt ietăţii şi a continuităţii. Profesorul Negrici merge cu contestaţia p nă acolo înc t pune sub semnul întrebării însăşi posibilitatea unei istorii a literaturii în absenţa unei evoluţii organice, continue a fenomenului literar.
