Într-o carte de dialoguri te aştepţi să găseşti poveşti de viaţă, reconstituiri istorice sau confesiuni. E mai puţin obişnuit să foloseşti un astfel de volum drept oglindă pentru a scruta în interiorul identităţii proprii, deşi exact acesta este pariul autorilor, căci dialogul româno-evreiesc surprins aici nu are drept personaje neapărat pe cei doi interlocutori, ci ridică (sau, mă rog, adânceşte) rezonanţa la un alt nivel, cel identitar, într-o subtilă căutare, „dedramatizată”, a Celuilalt. […] Fascinat de tema nesiguranţei identitare şi de mecanismul urii de sine, Sorin Antohi a pus în scenă, în oglindă, prin acest dialog o foarte sugestivă confruntare a celor două identităţi, ambele marcate de tarele amintite, la finalul căreia întrevedem, dincolo de clişee, de stigmate sau ţapi ispăşitor, un liman liniştitor, cel al diversităţii omeneşti. Pentru că, lăsând la o parte intriga fascinantă şi neobişnuitele păţanii ale interlocutorului […], această carte deconstruieşte prejudecăţile şi obsesiile seculare ale celor două comunităţi, una despre cealaltă sau fiecare despre sine, aducându-le la un firesc numitor comun, cel al oamenilor şi al individualităţilor. Pentru că da, privindu-se în oglindă, fără blocaje esenţialiste şi fără prejudecăţi, oamenii sunt ceea ce sunt: unii buni, alţi răi, zgârciţi, generoşi, ticăloşi, curajoşi, slabi, omenoşi, străluciţi, imbecili, laşi, săritori, exploatatori, vindecători etc., etc.
