în Dilema Veche, nr. 15

Dacă nu face caz de el, nu înseamnă că Andrei Oișteanu nu are un profil metodologic. Distinct de acela propriu vorbind intelectual, îndeobște cunoscut din întinsa listă bibliografică și din notițele de prezentare, acesta s-ar defini, cred, înt i și-nt i, printr-o competență user-friendly. Oric t de diverse i-ar fi preocupările (și putem ușor constata că sunt), Oișteanu le acoperă prompt printr-o cazuistică bogată și relevantă, în ale cărei dedesubturi memoria și instinctul de selecție se îmbină potrivit. Erudiția apodictică, oricum, nu intră în formula lui: chiar atunci c nd defrișează teritorii vaste, ca în recentele studii despre narcotice sau despre sexualitate, autorul păstrează oneste relații cu cititorul său, pe care nu-l agresează cu referințe și nu-l strivește sub stive de trimiteri. Un prim capitol din vol. “Moravuri şi năravuri” tratează, cu un titlu inspirat, „Schimbarea la haine a Rom niei”: altfel spus, felul în care transformarea vestimentației (din oriental-fanariotă în occidentală) a condus, în secolul al XIX-lea, la anumite modificări ale practicilor sociale. Din letargici și dedați la temenele, rom nii s-au văzut obligați să adopte, măcar biomecanic, postúri mai verticale, deci mai demne și mai egalitare. Remarcabile și pilduitoare, poate chiar definitive, sunt contextualizările despre rohmani/brahmani și despre disputele teologice din Europa Evului de Mijloc.