în Orizont, nr. 10

Ori de c te ori Andrei Oișteanu scoate c te o carte nouă, mă reped la raft cu nerăbdarea rezervată de regulă continuărilor dintr-o serie polițistă, convins că va dezlega c te un mister etnologic sau antropologic la fiecare pagină. Stilul este degajat, clar, liber de jargon, iar frazele își arată cu sportivitate efortul de documentare, indiferent că Oișteanu scrie despre manele sau despre disputele teologice medievale dintre creștini, evrei și musulmani. Am exultat la primele eseuri din vol. “Moravuri și năravuri. Eseuri de istorie a mentalităților”, capitole consacrate hainelor, obiceiurilor culinare și trupului artificial la rom ni, pentru observațiile avizate și intuițiile astute ale lui Andrei Oișteanu. [...] În eseul de istorie a religiilor intitulat „Insula, marea și fluviul în imaginarul colectiv”, scris ca un omagiu adus metodei lui Mircea Eliade, Oișteanu investighează absența simbolisticii acvatice din mitologia rom nească. Am moștenit o simbolistică uraniană și una htoniană, însă nici măcar la geto-daci nu pare să fie atestată vreo divinitate a apelor. Lipsa interesului pentru navigație – paradoxală, dacă ne g ndim că locuitorii acestui spațiu au avut la dispoziție Dunărea și Marea Neagră – m-a dus cu g ndul la observațiile lui Odiseu, ajuns pe tăr mul ciclopilor, observații în care descifrăm atitudinea grecilor față de culturile închise. Frații lui Polifem trăiesc izolați, anarhici, fără sistem politic, scot oile la păscut din peșteri, nu știu să obțină vin din struguri, și – oroare! – nu-i interesează construcția corăbiilor, pentru că nu vor să cunoască alte lumi, alte obiceiuri. [...] Multă vreme am considerat că, după Ioan Petru Culianu, nu a mai apărut niciun savant rom n capabil să aducă o schimbare de perspectivă în tabieturile noastre culturale. Andrei Oișteanu îmi dovedește că m-am pripit. Dacă tot a rămas cu noi, aleg nd o carieră în țară, sper că vom fi capabili să-i apreciem inteligența, erudiția și munca pasionată.