Ideea predestinării mă face să menţionez un detaliu al cuprinzătoarei hermeneutici shakespeariene propuse de Papahagi. Profesorul îl preia pe Hamlet, contradictoriul prinţ danez, sub semnul creştinismului, nu latent, ci manifest. Eroul lui Shakespeare „este agentul Providenţei, nu alesul ei”. Hamlet îşi acceptă, creştineşte, soarta şi se pune astfel sub Pronie, plătind, temporar, pentru greşelile sale, dar obţinînd salvarea sufletului în eternitate. O interpretare corectă a tragediei hamletiene! Avem, în piesă, o trimitere clară la Purgatoriul catolic (fantoma tatălui mărturiseşte că s-ar afla acolo) şi, mai mult, îl vedem pe prinţul de la Elsinore luptîndu-se, în idiosincraziile şi dubiile lui filozofice, cu nălucile trecutului. Sîntem invitaţi deci să-i observăm încercarea disperată de a rezista presiunilor unei culturi ambigue care se pretinde creştină (în gestică şi discurs) şi care totuşi nu poate ieşi din cutuma obsoletei legi a talionului (în practică şi mentalitate). Hamlet e, în fond, un soldat vizionar care combate impardonabilele antagonisme ale istoriei.
