în Dilema veche, nr. 853

În ciclurile Ordinul zînelor necuviincioase și La ruinurile galanteriei, disponibilitatea pentru variațiune a lui Brumaru e la cote maxime, el mixînd Elegii ameliorate, Rugăciuni de hobbit, cîte o Populară ideală, un Pastel tandru, o Sorcovă sau, de ce nu, un Cîntec pentru mirosit. Îndrăgostitul poet produce elogii de tot felul, de la serafic la parșiv, de la implorare la chiuitură, slăvind bucurii impure și coborînd slava pe pămînt, ca aici: „Sînt ultimul tău junimist / Care-ți aduce roua, trist, / În prag, să faci într-însa urme / Cu talpa mică, pîn’ la spume. / Și sînii aerul să-l scurme / Cu sfîrcuri vrînd să se răzbune / Și să mă zăpăcești prin spații / Cu fragedele-ți menstruații / Ce-neacă vechiul nostru burg / În fastuosul lor amurg...”. Altfel, pastișa energică, ce colonizează poemele altora, e aici la putere. Iată un Coșbuc reșapat: „Și unde-i Dînsa, galeșă și-ntrulpă, / Să îi simțim pe umeri calda pulpă?”. Și iat-o și pe Maria Tănase: „Mărioară, Mărioară, / Ia un crac și mă omoară”. Sînt cele mai ingenioase tehnic poeme din serie, pline de o curiozitate a facerii și refacerii stilistice și de o bucurie a scrisului care se comunică.