în Rom nia literară, nr. 25

În Ne-ndepărtăm din ce în ce de viață, primul volum al seriei de Opere postume, Brumaru e cel dintotdeauna, ceva mai captiv între nostalgie și melancolie, între viață și moarte. Compromis de propria degradare, el leagă cu sfoară, cum spune, sufletul (Pregătiri), neliniștile invadează spațiul desfătării (Spaima), iar moartea perturbă realitatea Femeii. Printre cele mai reușite poeme e Fii liniștită; scris ca o adresare morții – pregătită să-și trimită fluturii ce reclamă trupul – poemul se desface în scenarii despre clipa desprinderii de viață. Nu oricum: numai după o noapte de amor cu femeia-moarte, ultima femeie, după care îngerii treziți se pot spăla, ultima dată, triști, pe față.

Poemele lui Emil Brumaru nu se pot compara decît cu tablourile lui Ștefan Cîlția. Melancolia fantastă din pictură are în poeme șansa contestării erotice. Brumaru e Cîlția poeziei contemporane. Un creator de imagini antidot împotriva melancoliei blînde. În toate, Brumaru e mai degrabă un pictor ce-și caută situațiile poetice decît un poet ce înscenează tablouri metaforice.