Nora Iuga are, așadar, o extraordinară știință de a îmbina poezia, fantasticul, suprarealul (dacă îmi e permisă folosirea unui asemenea barbarism), realitatea istorică și, nu în ultimul rînd, notația diaristică, cu prozasticul. De aceea îmi este atît de greu să încadrez „Hipodrom” într-un anume gen literar. Să fie poezie? Să fie roman, doar pentru că este numit generic în acest fel? Să fie jurnal? Sau poate, cum ziceam, o „carte de memorii”, o mărturisire făcută în „amurgul vieții”. (…) Mustește de poezie, are pagini de proză memorabile, evocă vremuri despre care noi, cei mai tineri, avem îndeobște o imagine întunecată (teribilii ani ’50 sau, cum se mai spune, „deceniul negru”) – și o face cu același talent, fiindcă observațiile, dincolo de balamalele autoreferențiale, sînt atent documentate, chiar dacă proveniența lor se bazează pe propria memorie afectivă – și, last but not least, conține pagini de corespondență (reale sau imaginare, nu contează) absolut seducătoare.
