în Observator cultural

(...) scriind cartea, am reușit să-i aud, în fine, vocea lui Silvestru. Alta decît cea din discuțiile noastre, care, evident, în realitate sînt doar niște monoloage, întrerupte rareori de cîte-un mieunat mirat. Aici însă am descoperit o voce a unui motan tare simpatic mie, care are și oareșce umor, care e totodată pe-atît de inteligent pe cît am putut eu să-mi imaginez că ar putea fi. O voce ce(-mi) răzbate dintr-o poveste.

Cu siguranță spectaculos, dar și de data asta doar pentru mine, e că această carte m-a făcut să-mi doresc să mai scriu și altele. Iar acum n-o mai spun doar așa, într-o doară. Chiar îmi doresc să mai pot scrie povești pentru copii, căci nu cred că un scriitor ar putea visa la cititori mai implicați decît ei. În plus, a scrie pentru copii e, am observat cu bucurie, una dintre metodele decente de a recopilări. Or, ăsta nu e deloc puțin lucru pentru mine.