pe antoneseiliviu.wordpress.com

Nu e un roman de caz, ci unul de ansamblu deși, ca mereu la Roth, sînt mai multe personaje de o pregnanță de netăgăduit. Este romanul Newarkului în timpul celei de-a doua epidemii de poliomielită – prima fusese în 1916 -, cea de după al doilea război mondial. Ce mă fascinează aici, dincolo de geniul literar al lui Rorh, este un fel de actualitate. (…) Trecînd peste îmbrăcămintea diferită și peisajele arhitecturale modificate de vreme, am avut o stranie senzație de deja vu, o lume de mascați, o distopie – vatmani, șoferi și călători mascați, vînzători și cumpărători mascați, bărbați, femei și copii, civili și polițiști, cu toții mascați. Ce vedem zilnic de mai bine de trei luni. În romanul lui Roth senzația vine din altă parte, din comportamentele recomandate de autorități – distanțare fizică, evitarea zonelor roșii și a aglomerațiilor, exodul spre țărmul mării sau în munți etc. (…) Dar cea mai mare senzație de deja vu provine din gîndurile personajelor a căror minte este tot mai ocupată de chestiune, cum ni se întîmplă nouă acum, cu strania lighioană chinezească!