în Observator cultural, nr. 1013

Începeam să scriu romanul acum un an, în luna mai, după o lungă perioadă în care tradusesem mult. Eram înnebunită să mă opresc din tradus și să scriu o poveste. Îmi imaginam vag că va fi o poveste de dragoste – și de spaimă – și că voi pune în ea mai mult decît am pus în toate cărțile dinainte. Voiam să fie o carte lungă, spusă tihnit. Aveam deja cîteva povestiri cu copii, scrise imediat după cele din Roșu, roșu, catifea, tot cu acțiunea plasată înainte de ’89… Atunci, în mai, într-o plimbare pe străduțe necunoscute, a venit ideea centrală, a librăresei. În plimbarea aceea am croit schema cărții, în mare. Librăreasa și ceasornicarul i-am zis, acesta a fost titlul de lucru. Anii ’80 sînt covorul, scena pe care mi-am amplasat personajele. A doua zi începeam să scriu. Și-am tot scris, zi de zi, pînă în toamnă, jumătate de an dedicată complet scrisului, cum n-am mai trăit niciodată. Într-adevăr, m-am pomenit trăind cu totul acolo, în 1983, într-un Complex din Pitești. Totul e strîns decupat, o vară, un cartier, exact ca să simți bine peretele lîngă umăr. Am vrut să redau totul în detaliu, sub lupă, dar mai ales să scriu dinăuntru, de acolo, nu de aici. Asta a fost bătălia. N-o să spun că a fost greu, fiindcă mie infinit mai greu îmi e cînd nu scriu.