Cartea lui Shane O’Mara ne face să aruncăm însă o privire în fondul problemei – rămas pînă acum nechestionat. Altfel spus, nimeni nu s-a întrebat de ce îi este omului atît de greu să stea locului.
(…) Mersul este, după O’Mara, strîns legat de creier şi de dezvoltarea creierului. Exemplul adus este elocvent: ascidia – o vietate marină simplă are, în stare larvară, un mic creier, o măduvă a spinării şi un ochi necesare pentru a-şi procura hrana; de îndată ce trece, în stadiul adult, la poziţia sesilă, ascidia îşi devorează creierul, măduva şi ochiul, nemaiavînd nevoie de ele, căci se transformă într-un stomac de sine stătător, care ingurgitează ce-i vine în preajmă; la polul opus, anumite specii de meduză urmează un parcurs invers, trecînd de la o stare sesilă, în stadiu larvar, la una mobilă, în stadiu adult, dezvoltînd pe cale de consecinţă o reţea complicată de nervi care le permite să-şi urmărească şi să-şi prindă prada. Toată lumea vie confirmă teza lui O’Mara: cu cît o fiinţă este mai inteligentă, cu atît mersul, deplasarea şi imboldul spre mişcare sînt mai pronunţate.
