pe alecart.ro

Romanul acesta tulburător e de o tristețe covîrșitoare, care se insinuează treptat printre rînduri și devine din ce în ce mai densă, în ciuda luminii care străbate pe alocuri. În fapt, nu a luminii, ci a vieții cu firescul ei pe care o trăiesc toate personajele Veronicăi D. Niculescu, indiferent dacă asupra lor insistă ochiul atent al autoarei sau doar se pierd, siluete grăbite, dar la fel de vii, printre umbrele pe care le aruncă propria existență. (…)

Toți copiii librăresei mi se pare un tribut adus tuturor mamelor, tuturor tinerelor, tuturor femeilor care în anii aceia și-au trăit imposibilitatea alegerii, rușinea, teama de ritmurile propriului trup, grija de a nu rămîne (din nou) însărcinate, care au cunoscut (fie și doar) gîndul unei vieți nedorite care s-ar putea ivi în pîntecul lor, care au însemnat în calendarele micuțe (cît palma) date, au privit cruciulițe, au așteptat, au agonizat, au căutat cu disperare soluții („soluții”?). E un omagiu adus unor vieți frînte sau doar ușor știrbite (așa, ca gurile sticlelor de lapte goale peste care trecea atent degetul expert al partidului pentru a sesiza orice abatere, orice crăpătură, orice defect). Și e o reconstituire a unei întregi lumi.