Despre rostul trecerii pe pămînt, despre sensul căutărilor şi al experienţelor somatice, intelectuale, afective, relaţionale ş.a este În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului (Editura Polirom, 2019). După ce îşi aude diagnosticul, Vintilă Mihăilescu (re)învaţă să-şi asculte trupul, trece prin etapa obligatorie a îndurării şi e nevoit să exerseze sistematizarea răbdării: supunerea, tăcerea, supliciul unei puncţii sau suportarea tonului coroziv al unei asistente. Corpul poartă un nume (e botezat, cu umor, Gaşpar), are limită, e locuit şi locuieşte, la rîndu-i, într-un spaţiu complicat. Strînsul din dinţi, măsura fragilizării, privitul sîngelui strecurîndu-i-se în vene şi desenul rămas pe tuburi în urma-i, reacţia îndurerată sau încîntată dau intimităţii şi timpului alte proporţii. Pe de altă parte, antropologul nu şovăie să adune informaţii, să exemplifice, să interpreteze, să compare teorii sau date din statistici, să diferenţieze, clarifice sau catalogheze. Obişnuit cu cercetarea la faţa locului, reorientează antropologia locuirii. După îndelunga aşezare în cultura spitalului, ce mai înseamnă acasă? Unde e fundătura şi care este spaţiul deschis? Şi, mai ales, ce înseamnă corpul posibil – existent, dar neprevăzut?
