Cel mai interesant e punctul de pornire – o Rom nie înspre care se evadează. Dintru început aşadar, în loc de a fi un punct dinspre care se evadează, aceasta devine promisiunea unei dezertări dintr-o lume occidentală în care solipsismul e obsedant. Un solipsism ca o cădere în sine, fără deturul prealabil prin ceea ce s-ar numi multiplele stări ale existenţei. Acestea devin în carte „documentarist, călător, exilat, expatriat, hoinar, şomer, cartitor, conţopist“ (p. 8-9). Trecand prin acest spectru, convingerea că nu există ficţiune se impune de la sine: şi anume autorul afirmă că orice povestire e o extragere la rece realului, distilare a propriei experienţe. Scrisul, mai mult, nu are o funcţie utilitară, el e artificiul magistral care face ca lumea să nu se răstoarne în sine. (…)
Aşadar, ceea ce punctează lectura „jurnalului“ sînt următoarele marcaje: surprinderea detaliului aparent insignifiant, meditaţiile asupra memoriei, călătoriei şi scrisului, confruntarea cu momentul destabilizator, care pentru autor înseamnă în cele din urmă aventura.
