Brîncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare, încercarea lui Moni Stănilă de îndreptare a atenției unui public nou, tînăr, către creațiile sculptorului din Hobița, prilejuiește cea mai lirică explorare a unei biografii din seria de patru volume apărute pînă în prezent la Editura Polirom. Scrisă pe două voci, cartea lui Moni Stănilă demonstrează atît deschiderea spre narațiune a autoarei, în capitole ce însumează traiectoria unei vieți, prin întîlniri fatidice dintre oameni și lumi (prezent și trecut, Orient și Occident etc.), cît și talentul poetic deja cunoscut, prin mici secvențe contrapunctice, de un lirism atent dozat, în care iese la lumină vocea gîndurilor lui Brîncuși. Prin apel la sursele biobibliografice existente, Moni Stănilă reconstruiește traseul unei figuri emblematice a artei rom nești prin sublinierea caracterului de peregrin al protagonistului, care nu-și găsește locul nicăieri și se simte rupt din alt timp („sînt vechi, prietene, mai vechi decît Europa”). Dominant e sentimentul aprig al înstrăinării, atît de locul de baștină, cît mai ales de lumea exterioară. Căci lumea lui Brîncuși e, de fapt, interiorul propriei ființe, iar pe parcursul vieții sale are loc o neîncetată încercare de a-și transpune în materialitate universul interior: „undeva, cîndva, se va rotunji și se va revărsa lumea asta închisă înăuntrul lui care îl tot mînă și-l mînă”. (…)
Pe lîngă depășirea dificultății de a contura o figură precum Constantin Brîncuși, care nu a lăsat o operă scrisă, lui Moni Stănilă merită să îi fie recunoscută capacitatea de a sintetiza în plan textual un fior ce străbate întreaga creație a sculptorului, o senzație nenumită, un soi de telepatie între artist și materia din care se întrupează opera: „Sculpturile stau exact la distanța de care au nevoie ca să vorbească între ele. Ca să vorbească în capul lui. Fumul gros de țigară și praful alb de ghips plutesc deasupra lor. Și piatra cîntă.”
