(…) Ionuţ Chiva a scris una dintre acele cărţi pe care le găseşti frumoase nu prin ceea ce crezi că ar fi fost intenţia lor şi în ciuda numeroaselor momente în care simţi că trebuie să te departajezi tranşant de adevărurile ei (uneori derutante şi neclare), ci pentru că e o carte despre fragilitate, tristeţe, idealuri pierdute, intens poetică şi cu destul umor bun. E ca şi cum ai asista la pieirea unei lumi (mica sau marea istorie nu contează, pentru că ele oricum se împletesc) care îţi trezeşte nostalgii, prin însăşi spectacolul fascinant al degradării ei, dar nu şi regrete.
