în Cațavencii

De povestirile lui Dan Lungu te îndrăgostești la prima vedere. Mie, cel puțin, așa mi s-a întîmplat pe vremea cînd D.L. era un tînăr autor de proză scurtă despre care începuse să se scrie tot mai de bine. Avea har de mare povestitor și o putere de observație sclipitoare. Lumea autohtonă a adolescenților de la balamaua dintre secole își găsise vocea! (…)

Dan Lungu, la fel ca bandeoniștii argentinieni, are un burduf larg pentru povestirile pe care le scrie. Un burduf în care încape o lume întreagă, despre care „vorbesc” adolescenții lui, așa cum nu se mai întîmplase niciodată pînă atunci în literatura rom nă. În timp ce, de pildă, în proza scurtă a lui Nedelciu, un adolescent îi zice altuia despre „tovarășul tac-tu”, pentru a sugera că nu e de acord cu învățăturile părintești, în povestirile lui Dan Lungu, adolescenții par mai degrabă curioși să afle ce e în capul părinților, care le spun să nu facă diverse chestii, bizuindu-se pe nefericita lor experiență de viață, decît să le urmeze povețele.