în Rom nia literară, ediţia 9-10

Vremea Mînzului Sec nu trebuie citit neapărat în siajul romanului certificat de șaizeciști și de o parte a generației următoare. Aș spune că dimpotrivă. Pentru că, inclusiv biografic, Cristian Tudor Popescu făcea un fel de spectacol intim din atașarea la lumea literară. Un melancolic incert și obsedat de geometria imaginației, el se manifestă ca un hîtru lucid la școala literaturii postmoderne. Sarcastic și poleit cu teorii care mai de care mai obscure, el nu putea trece neremarcat printre junimiști. Pe de-o parte, ironizează exilarea logicii din literatură și exaltarea gratuită, de cealaltă, el admiră capacitatea ficțiunii de a crea labirinturi din care nu se poate ieși. Dacă în realitate ordinea logicii este bruiată de oarecare predictibilitate, în literatură, el reușește să pună înaintea cuv ntului satisfacția unei gîndiri autocrate. Vremea Mînzului Sec poate fi citit și ca o tentativă de angajare în realitate prin logica maleabilă a ficțiunii.