în Observator cultural, nr. 945

În primul roman, Letiția Branea privește mai mult către sine decît în afară: factologia este subdimensionată voit, pentru a lăsa locul analizei; în Fontana di Trevi, dimpotrivă, Letiția manifestă o reținere analitică și are un debit al povestirii, al reconstituirii destinelor altora ieșite din comun. Privește mai mult în afară decît către sine, reface aparent viața altor personaje, dar întotdeauna cu atenția că din acele povești să decupeze numai ceea ce implică și persoana sa. E un mod de a-și construi portretul prin colaj, punînd cap la cap fragmente din biografiile altora. În esență, aceasta este tehnica ultimului roman. Fiind încheierea unei trilogii, ea este cum nu se poate mai potrivită, funcționînd, fără să fie repetitivă, ca o sinteză.