În Dilema Veche, nr. 778

Se ştie că în culturile vechi existau ritualuri de regenerare a timpului. A timpului cosmic şi a timpului uman. Ciclul vechi, epuizat, trebuia înlocuit de un ciclu tînăr. Sărbătoarea invoca Zeul şi actul lui restaurator care să infuzeze lumii puterea de a se roti din nou. La începutul fiecărui an, în Babilon, recitarea poemului Enuma eliş şi ritualul celor douăsprezece zile ale lunii nisan repuneau toate lucrurile în ordine, lumea se năştea din nou, proaspătă, restaurată. O colindă citată de Andrei Oişteanu (Ordine şi Haos, Polirom, 2013) situează în noaptea de Crăciun „preînnoirea pămîntului”. La un asemenea moment trimite maestrul Zen. La un moment benefic, revigorant, care asigură perpetuarea timpului, repetitivitatea lui, ceea ce permite cosmosului şi omului să dureze înveliţi în timp. Religioşi sau nereligioşi, toţi păstrăm dorinţa acestei perpetuităţi, toţi ne urăm ca plasa temporală – timp cosmic, istoric, uman – să ne poarte în continuare mai departe.