pe catavencii.ro

Ceea ce îmi place la această carte a lui Cognetti e că omul recunoaște că singurătatea după care aleargă ca să-și recapete inspirația, precum scriitorii romantici cățărați în turnul lor de fildeș, nu-i ajută la nimic. Lipsit de imaginația autorilor de ficțiuni care se retrag undeva ca să nu fie tulburați de sîcîielile vieții cotidiene, pentru a-și scrie cărțile, Cognetti admite că are nevoie, și în vîrf de munte, să stea de vorbă cu oameni care să-i povestească ce fac acolo, pentru ca el să aibă apoi ce povesti. Textele despre care el susține că „i-au făcut mîna” pentru această carte, cele despre cîteva soiuri de copaci de munte, n-au nici un fel de relevanță epică. Sînt, cel mult, mici poeme în proză cu pretenții mai mari decît capacitatea artistică a autorului.