Am știut de la bun început că un roman cu asemenea tematică se va baza foarte mult pe documente, pe mărturii reale, pe poveștile care „trebuie spuse”, așa cum vă exprimați. Există și cîteva fragmente în carte care pot fi decupate și introduse cu succes într-un articol ștințific: am extras din toate mărturiile din revista „Țara fagilor” traseul fiecărui deportat, am confruntat apoi harta Bucovinei de Nord (cu cale ferată) cu detalile din mărturii și am reconstituit astfel prima etapă a deportărilor din Bucovina (pag. 22-25), nici detaliile de felul „Județul Storojineț avea trei orașe, Storojineț, Vășcăuți pe Ceremuș și Vijnița, 52 de comune rurale, compuse din 67 de sate” nu sînt imaginate, ci bazate pe documente. Uneori realitatea seamănă cu o poveste, dar nu este, după cum Kant, orașul kirghiz, chiar există în realitate, la fel și Kîzîl Orda, capitala Kazahstanului prin anii ’30 și care în traducere înseamnă Hoarda Roșie, iar Karakalpakstan este o republică din Uzbekistan. Există mai multe aspecte la care cititorul poate fi atent dacă dorește: 1) reconstituirea istorică, adică citești un roman despre un fenomen istoric mai puțin cunoscut, care te introduce și în spațiul asiatic, și mai puțin cunoscut, 2) citești povestea unui supraviețuitor și găsim răspuns pentru situații limită din care ieșim vii și nevătămați, ba chiar mai puternici; 3) dimensiunea spirituală, cartea este o rugăciune continuă; 4) dialog între generații: mai avem oare ce învăța de la bunicii și străbunicii noștri; 5) valorificarea folclorului și a tradițiilor din acea zonă… Toate aceste aspecte se condiționează și se intersectează, desigur. De fapt, nu m-am gîndit niciodată la ce anume trebuie să fie atent cititorul…
