în Observator cultural, nr. 914

Istoriile ce se intersectează în Supa de la miezul nopţii sînt rememorate din cîteva perspective diferite: a lui Marcu S mărtin (cu care se şi deschide cartea), a celei de-a doua soţii, cosmopolita Pauline Mocanu (care reuşeşte să evadeze, în anii ’70, din Rom nia comunistă, stabilindu-se la Bruxelles…) şi a straniei Todora, cea vizitată de îngeri, a treia soţie a farmacistului – adăugîndu-se, mai spre final, vocea unui iubit al Todorei, un citadin, spre deosebire de ceilalţi naratori. Toate aceste voci alternează capricios, reconstituind – de-a lungul a cinci capitole care corespund tot atîtor zile de rememorare a propriului trecut, în pragul unei decizii finale, inteligent eufemizate… (capitolele se intitulează „Vineri“, „Sîmbătă“, „Duminică“, „Luni“, „Marţi“…) – o istorie care începe într-un registru „realist“ şi sfîrşeşte undeva la graniţa cu miraculosul şi/sau cu realismul magic. Un roman al relaţiilor inter­umane „otrăvite“ (a se vedea, în acest sens, şi semnificaţia expresiei din franceză „le bouillon d’onze heures“, la care trimite explicit autoarea…) se transformă, de la o pagină la alta, într‑o istorie a redempţiunii prin suferinţă şi prin sublimare artistică – căi deschise către o dimensiune abia întrevăzută aici, dar pe care o putem regăsi în poezia cu fond mistic a Martei Petreu. Un filon poetic străbate, de fapt, şi romanul de faţă. Şi îi dă adîncime.