Chihlimbar e un amestec fericit de parodie, lirism, erudiţie şi apetit pentru povestire, o combinaţie inedită de comic şi dramatism, dar e, mai presus de toate, o carte despre literatură. Despre modul în care toate poveştile se leagă în una singură („eu cunosc toate poveştile care se varsă în această poveste“, spune, la un moment dat, Josquin), despre firescul insinuării ficţiunii în realitate şi a realităţii în ficţiune, despre felul în care lumea poate fi salvată nu doar de la banalitate, dar şi de la lipsa de sens, de la absenţa unui rost abia atunci cînd este prinsă în literatură. Nu întîmplător, cartea începe imaginînd o probă liminală, o Judecată de apoi în care oamenii se pot salva derulînd în faţa lui Dumnezeu o poveste, care nu poate fi spusă dacă nu este explicată printr-o altă poveste care, la rîndul ei, trebuie să se întemeieze pe o altă poveste. Și aşa mai departe, pînă se creează o ţesătură imensă, nesfîrşită, de poveşti care curg una din alta şi care toate alcătuiesc realitatea, adică marea ficţiune, marea Carte. Literatura, mai simplu spus. Chihlimbar asta este: o metaforă a literaturii care salvează, prinzînd în răşina ei o lume care, deşi se manifestă de la sine, deşi pare diversă şi agitată, nu capătă semnificaţie şi nu înfruntă timpul decît devenind prizoniera unei ficţiuni.
