în Observator cultural, nr. 913

Romanul amestecă prin intersecţii de fraze şi situaţii planul de suprafaţă al unei probabile poveşti de iubire a tînărului Arthur, amicul naratorului, şi a rafinatei Lady Muriel Orme, în contextul socio-istoric al epocii victoriene, care lasă să transpară în dialoguri o serie de dileme şi frămîntări specifice, cu planul de adîncime al unei lumi de basm, în care doi fraţi – Sylvie şi Bruno –, ba copii, ba elfi, te învaţă să redescoperi frumuseţea uitată a lumii, fie ea chiar una de care te simţi, mai degrabă, „bîntuit“. Astfel se aşază în poveste profesori care citesc sforăind, fripturi dez-fripte, (im)posibile coborîri la înălţimea unui cartof… pentru a-l săpa pe la spate, frămîntări pentru stîngurile (adică drepturile) mulţimii, camere ce nu au uşi, ci numai ferestre, un Shakespeare domestic, pe înţelesul broaş­telor, ori cine mai ştie cîte alte asemenea năstruşnicii care amintesc oarecum de Alice în Ţara Minunilor. La celălalt pol, personajele, din decorul victorian al poveştii, pun în miş­care tot felul de idei ştiinţifice, filozofice, religioase, observaţii morale ori de natură socială ce taxează formalismul găunos al unor practici, trimiteri la literatură, îndeosebi la literatura de consum a epocii. Acelaşi narator face ca trecerile dintre cele două planuri să fie aproape imperceptibile, rămînîndu-i cititorului sarcina de a decide cine „comandă“ în joncţiunea imprevizibilă a raţionalului cu iraţionalul. „Ce repede alunecăm în absurd!“, constată chiar naratorul la finele unuia dintre capitole.