Din acest punct, cu dese intertextualităţi, cu umor, ironie şi cu un ochi critic la adresa mersului „moldovenesc” al lucrurilor, Iulian Ciocan s-a folosit de groapa care stă să înghită nu doar palatul lui Nistor Polobok, ci întregul oraş, pentru a scoate în evidenţă nevoia unui moment zero pentru o societate care se autodevorează prin corupţie şi imoralitate. Atent cu personajele sale, pe care le caracterizează deseori mai ales prin nume şi aspect fizic, Iulian Ciocan populează o lume mizerabilă, aflată, fără să-şi dea seama, pe marginea prăpastiei. Pe Nistor Polobok îl foloseşte ca pe un apostol pe care nu-l mai crede nimeni din cauza istoricului său de om corupt. Un apostol care, deşi se căieşte, nu mai este ascultat de nimeni. Dama de cupă trimite la Dama de pică a lui Puşkin, nu doar prin nume, ci şi prin evoluţia personajului principal. O chestiune frumoasă, ce ţine de valoarea scriitorului şi de plăcerea cititorului pasionat, care va găsi un background livresc bogat în acest roman scurt, dar şi alert, amuzant, dar şi amar.
