în Luceafărul, nr. 2

Autoficţiunea Martei Petreu, rafinată şi erudită, egocentrică şi paradoxală, vehiculează multe dintre temele cu care autoarea ne-a obişnuit, atît în poemele, cît şi în proza sa, şi anume, destinul, vinovăţia obscură, durerea şi umilinţa, revolta şi sfidarea, moartea şi supravieţuirea. Alte teme, şi ele prezente în scrisul poetei, precum feminitatea şi sexualitatea, dobîndesc, în noul roman, o pondere hotărîtoare, imprimîndu-i diferenţa specifică de originalitate. Cu aceste teme, tratate curajos, fără false pudori, dar la un nivel de gîndire şi de formulare superior, prozatoarea deschide noi capitole în literatura scrisă, la noi, de femei. Particularitatea romanului e legată însă de reţeaua fină de trimiteri livreşti care străbate povestea pe care ne-o propune, aceea a relaţiei prăpăstioase dintre un bărbat şi o femeie.